Emotie de primavara

O dimineata ploioasa in Craiova. Ma intorceam spre casa acoperit de imensa mea umbrela. Chiar daca burnita marunt auzeam gugustiucul si simteam parfumul narciselor din curtile caselor cu ziduri mari, de cazemata. La inceput a fost doar senzatie de muzica, dar cu cat ma apropiam mai mult de casa cu fereastra deschisa... (am observat ca doar la casele vechi fereastra se deschid spre exterior) se auzea o pianina ce nu mai vazuse un acordor cam de mult. Ei bine, da: primavara, Craiova, in miros de narcise si acompaniament de gugustiuc se auzea Sonata Lunii pe o strada pustie in acel moment, destul de circulata altfel.
Chair daca as fi fost in Carnegie Hall si in fata unui pian Steinway & sons s-ar fi aflat Arthur Rubinstein, nu cred ca emotia ar fi fost la fel de mare. Am incercat un exercitiu de imaginatie pentru a contura pianistul. N-am reusit. Putea fi un pusti, care dupa tema la matematica trebuia sa suporte un profesor tinar si sfrijit venit datorita ambitiilor unor parinti mult prea ocupati cu cariera. Sau putea fi o venerabila doamna (palaria fiind un accesoriu obligatoriu) intr-o criza de melancolie sau de reumatism.

Oricum, ii multumesc.

Disperarea

"Puterea sustine, 24 din 24, ca opozitia e disperata. Opozitia afirma, sus si tare, ca puterea a ajuns la disperare. Teleuitandu-te la ei, zi si, noapte, nu vezi nici un semn in acest sens: palavragesc energic si se bruiaza sanatos. Ipoteza de lucru: daca nu se mai stie nici ce inseamna disperarea?"

Radu Cosasu - Dilema Veche

Parcul Romanescu

Grădina princiară Bibescu, loc de promenadă al protipendadei craiovene, îşi începe povestea la 1842. Din acel an, minunăţia verde a încântat şi cucerit oameni de rând, dar şi personalităţi de seamă. O adevărată podoabă, „o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte“, aşa era descrisă minunata grădină de peniţa unui călător străin ajuns pe aceste meleaguri. Povestea sa împletită cu evenimente de seamă ale istoriei urbei a fascinat şi încântat pe parcursul timpului, aşa cum o face şi astăzi la umbra altui nume - Parcul „Nicolae Romanescu“.
De-am fi măcar pentru câteva ore parte a boierimii sau a celor cu dare de mână care şi-au dus traiul pe aceste meleaguri fascinante, pline de poveste, am urca probabil în trăsura trasă de cai şi am porni la ceas de sărbătoare spre Grădina Bibescu. Intrând în pielea vreunui personaj din acele timpuri, cu siguranţă i-am revedea pe dorobanţii călare care păzeau intrarea grădinii, având pe umeri responsabilitatea păstrării ordinii şi disciplinei. Trăsura noastră ar fi fost cu siguranţă oprită la intrare, alături de celelalte care stau frumos înşirate, având mai într-o parte birje modeste, căci în parc se mergea pe jos.

Poveşti de ieri
În ţinută elegantă, am începe să umblăm agale pe aleile grădinii, la braţ cu Zoe Mandrea, fiica lui Barbu Bălcescu, care a lăsat însemnări importante ce vorbesc despre acest ritual şi de frumuseţea acestor locuri: „Grădina Bibescu, odinioară reşedinţă princiară, era pe vremea aceea sediul cârmuitorului, al prefectului cum se spune azi. Pe vremea aceea, parcul era mult mai mic, atrăgea toată lumea, nefiind alte distracţii sau plimbări, căci chiar grădina Mihai Bravu din centrul oraşului a fost începută mai târziu, tatăl meu, Barbu Bălcescu, fiind primar. În parc erau alei umbroase, drepte, îngrijite, potrivite cu lumea simandicoasă de atunci....Preumblarea în trăsură era un prilej de a mulţumi varietatea şi fudulia părinţilor, desfăşurând luxul copiilor lor, sădind totodată sămânţa rodnică a cochetăriei şi a deosebirii claselor sociale în sufletul lor fraged. După ce ne plimbam deci, fără a ne încălzi câtuşi de puţin, o porneam spre ieşirea parcului, unde se grămădea lumea, iar dorobanţul trufaş striga trăsurile pe rând, după situaţia socială a boierilor. Când venea rândul nostru, ni se făcea loc să trecem şi aşteptam mândre, feciorul strigând cu îngâmfare: «Trăsura domnului Bălcescu!». Oamenii din popor se dădeau la o parte spre a ne lăsa să trecem şi noi păşeam mândre, găsind foarte firesc respectul ce însufleţea mulţimea la auzul numelui tatălui nostru“.
O lăsăm pe această fascinantă doamnă a Craiovei de ieri şi poposim vreme de câteva minute în alte timpuri, care preced episodul povestirii de mai sus, pentru a afla toată povestea locului, aşa cum e ea zugrăvită în pagini ale Craiovei de altădată.

La început a fost...
Istoria parcului de azi a fost scrisă cu ani şi ani în urmă. În 1842, a avut loc transformarea unei părţi din moşia domnească de pe malul Jiului într-o grădină particulară, a familiei Bibescu. A urmat un deceniu de existenţă ca reşedinţă estivală a familiei din care făceau parte domnitorii Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei şi loc deschis promenadelor „pentru toată lumea“. Marele logofăt Ioan (Iancu) Bibescu a solicitat ajutorul unui grădinar neamţ, care să amenajeze grădina, astfel că locul a fost înzestrat cu sere, pavilioane, bănci, animale şi păsări şi cu un chioşc de fier (Chioşcul muzicii), adus tocmai din atelierul de feronerie din Viena „A. Kitschelt’s Erben“, în 1842. Grădina căpăta culoare, astfel că, în anul 1846, un călător străin prin aceste locuri consemna: „O podoabă care se poate numi între cele dintâi este grădina ce se zice grădina lui Bibescu, o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte, în care intrând un străin mai ales într-o duminică sau sărbătoare, când se afla deschisă pentru toată lumea, va fi nu puţin uimit de a vedea un parc în cel mai bun gust englezesc cu un chioşc şi alte foişoare cât se poate de frumoase şi de a auzi muzica militară, care de două ori pe săptămână aduce preumblătorilor din acel parc, între care se vede chiar fruntea oraşului de ambele sexe, cea mai dulce desfătare, mângâind auzul cu cântece ale celor mai plăcuţi compozitori“.
Istoria locului merge mai departe. Aşa cum este ea zugrăvită de Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, vine să întregească imaginea unui loc desprins din rai: „După 1848, lăsată oarecum în părăsire, a fost cumpărată de Magistratul oraşului de la marele logofăt Iancu Bibescu cu preţul de 12.000 de galbeni împărăteşti. În act se menţiona că suprafaţa grădinii era de 259 de pogoane «de moştenire şi de cumpărătoare» şi că odată cu grădina s-au cumpărat şi «zidirile de locuinţă, pavilioanele, florăriile şi alte dependinţe» cu toate mobilele şi dichisurile lor. Scopul cumpărării, după cum menţiona ofisul din 26 martie 1853 al domnitorului Barbu Ştirbei, era de a face într-un oraş aşa de mare o grădină pentru înfrumuseţare după cum se cuvine atât pentru recreaţia publică, cât şi pentru comoditatea ce se înlesneşte oraşului de a se primi acolo persoane de distincţie“.
Şi acele persoane distinse nu au întârziat să apară, astfel că aici avea să fie primit Alexandru Iona Cuza cu prilejul vizitei efectuate în Craiova în vara anului 1859.

O grijă atentă
Alte două etape sunt menţionate în lucrări purtând semnătura lui Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără: jumătatea de secol (1853-1903) în care fosta grădină princiară a servit drept bun public sub numele de Grădina Bibescu, şi un secol (1903-2003) de când arhitectul francez Edouard Redont l-a conturat ca o amenajare peisagistică modernă.
În 1862, grădinarul Conrad De Stirnbergh a fost adus să se îngrijească de întreţinerea grădinii. A înfiinţat pepiniera de duzi cu peste 6.000 de puieţi, cu seminţe aduse din Italia, a tuns sălciile de la heleşteul Chintescu şi a replantat sera cu flori aduse din străinătate. Timp de cinci ani, grădina s-a aflat în grija sa atentă. Primarii care au urmat, Barbu Bălcescu, Gh. Pesicu, au vegheat şi ei la buna îngrijire a locului, iar povestea Zoei Mandrea vine să certifice atenţia deosebită acordată acestei grădini minunate.

Sfârşitul începutului
Anii au trecut, evenimente importante s-au consumat, iar Grădina Bibescu a rămas martor. În timpul Războiului de Independenţă, în acest loc au fost înfiinţate depozite de alimente, furaje şi muniţii. La sfârşitul evenimentelor, în 1878, tot aici a fost întâmpinată oştirea română victorioasă la întoarcerea ei de la sud de Dunăre. Pe aceste locuri, în 1913, s-a ridicat un impunător Monument al Independenţei, distrus în 1948. Pentru toate aceste legături cu anii 1877-1878, parcul a primit numele de Parcul Independenţei.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, grădina Bibescu şi-a pierdut din strălucire, degradarea în care se afla transformând minunăţia de altădată, împreună cu lacul şi bălţile Geanoglu şi Craioviţa, într-un adevărat pericol pentru sănătatea locuitorilor. Descrierea făcută de N.P. Romanescu în 1904, în „Dare de seamă către consiliul comunal al oraşului Craiova“, e grăitoare: „Lacul din marginea parcului, împotmolit şi neîngrijit, primea în el toate scursurile ce veneau din deal de la cazărmi. La o margine a grădinii erau instalate grajdurile primăriei, locuinţa princiară de odinioară era transformată într-un azil de infirmi, iar afară, chiar lângă parc, se afla instalat un cartier întreg populat cu ţigani, cartier compus din bordeie, case în ruină, şandramale învechite şi putrezite de vreme şi intemperii, cartier în care erau încuibate întotdeauna tifosul, bubatul şi alte boli molipsitoare“.
Vremurile care aveau să vină au redat parcului imaginea de odinioară, sub umbra numelui lui Nicolae Romanescu, primarul care a luptat pentru a reda Craiovei grădina minunată de altădată.

(Va urma)

Fado

Este una dintre acele arte inclasificabile.
La prima vedere - simpla si provinciala.
La a doua - imbibata cu regrete, melancolii si fum de taverna.
Abia spre final descoperi ca are rostul unui analgezic. Sau, macar, al unei consolari.
Fado in portugheza inseamna destin.
Si nu e vorba neaparat de o perceptie fatalista asupra existentei ci doar de dorinta cuprinderii tuturor roadelor acesteia.
Nu este vorba de regrete, amintiri de sipet sau nostalgii din roze ofilite ci de o lupta cu tot ceea ce nu poate sa te ofere pe tine tie-ti.
Fado-ul are gust de absint si parfum de toamne coapte. Are indrazneala, si forta, si netemeri. Asprimea unui vin din uitata pivnita si suculenta unei siluete feminine intr-o seara ploioasa, adapostita sub firma unui magazin de bijuterii in care nu cuteaza a patrunde de teama sa nu cedeze tentatiei pana la capat.
Fado-ul este expresia unei mistuitoare dorinte, pofte, iubiri si nerisipiri.
Dar ce nu este fado-ul?

Atata timp cat, inainte de orice, este memorie.

Necesar

" Ca sa fi om intreg, atatea sunt necesare"

Si uite asa mi-am adus aminte de necesitatile mele!

Aproape perfect

Niciodata nu e bine sa incepem cu inceputul. Deci:
Daca nu discutam despre unele lucruri inseamna ca ele nu exista? Neeeeaaaaahhhh. Sunt atat de multe lucruri neinsemnate pe care le ignor. Sunt ata de multe lucruri despre care habar n-am ca exista. Da' ele exista. Cum as putea sa vorbesc despre ele. Si apoi nu vorbesc decat despre lucrui esentiale. Ar fi pacat sa ma pierd in maruntzisuri. Dar daca sunt lucruri despre care mi-e teama sa vorbesc? Asta inseamna ca nu exista? Despre ce mi-ar fi teama sa vorbesc, de exemplu? Nu-mi vine in minte nimic. Si apoi... daca accept ca imi este teama de unele lucruri, asta insemna ca "voce patriotului nationale" (aia interioara) totusi vorbeste cu mine. Adica recunosc ca mai vorbesc si singur? Asta e... pana la urma a zis cineva ca-s perfect? Sunt aproape perfect. Si asta e bine.

Motzu

Cineva m-a dus la Poezia muzicii tinere, prin 1982. O sală întunecoasă, plină-ochi cu puştani, încărcată pînă la refuz cu libertate, sufocată de muzică şi de sens. Versuri de Whitman, Lennon, chiar şi Păunescu (acel Păunescu, ediţie limitată şi revoltată din tinereţe). Muzica, de la Beatles la Steve Miller Band. Bucăţele de hîrtie trimise Moţului cu cine mai ştie ce naivităţi pe care el le citea cu aerul unui Moise care tocmai a primit Tablele Legii. Cornete de hîrtie înfipte în părul lui creţ, pe care le lăsa acolo, ca semn al frăţiei cu noi, musii de pe nava Libertatea, niciodată lansată la apă… Cel puţin nu atunci, nu în anii ’80 ai adolescenţei mele. Şi totuşi, Pittiş şi alţii ca el au pregătit generaţia decreţeilor pentru contactul cu Libertatea şi Occidentul. Pittiş ne-a arătat unii altora. Ne-a făcut să înţelegem că sîntem împreună şi că ne datoram totuşi ceva. Miezul experienţei de la PMT a explodat într-o altă trăire, în 1989. Nu zic că Pittiş ar fi fost vreun disident sau organizator al vreunei revolte – propunerea lui era mai degrabă să contemplăm sistemul din exterior, cu dispreţ, decît să încercăm să ne luptăm cu el. Pittiş era un evazionist, nu un Che Guevara. Un evadat care se întoarce în puşcărie să tragă şi pe alţii după el. Un zeflemitor, nu un autor de programe. Şi totuşi, Pittiş a fost unul dintre motivele pentru care sistemul, în interior, devenea poros, cu buzunare mari de aer în care trăiau deja, în libertate, viitorii cetăţeni ai unei ţări (să zicem) libere. L-am reîntâlnit mult mai târziu. Asta-i altã poveste.

Cine-l enervează pe contribuabilul din mine

Aşa, de început, mă calcă uşurel pe nervi tupeul unor Mitici de la Liga (Ne)Profesionistă de Fotbal şi al preşedinţilor de cluburi de fotbal din România. Oamenii ăia au privatizat - şi, cică, profesionalizat - fotbalul românesc, adică au preluat cluburile, făcînd, de sanchi, pe investitorii, apoi le-au umplut de datorii şi şi-au umflat conturile prin vînzarea de carne vie de fotbalist. Iar acum, cînd cluburile se văd obligate să plătească, Miticii şi Săndicii cer ca statul să investească în renaşterea fotbalului românesc. Să achite nota de plată a şmecheraşilor şi, eventual, să le mai pregătească o serie de carne vie şi performantă, pentru ca "profesioniştii" s-o vîndă în străinătate. Adică statul să ia bani de la mine şi să le dea specialiştilor în dezastre din fotbal. Păi, dacă fotbalul românesc e profesionist, nu trebuie să se descurce singur? Reclame, drepturi de difuzare, un Abramovici sau măcar un Becali care să investească în fotbal s-or mai găsi. Să-şi crească Liga tineri fotbalişti - dacă o vrea vreun tînăr să se apuce de o meserie în care e plătit doar cu salariul minim pe economie! (Cum? Aia e numai pe hîrtie, ca să nu plătească impozite la stat, cum plătesc eu? Mă rog, asta e treaba Gărzii Financiare.) Iar dacă fotbalul românesc a ajuns prioritate naţională (calculatoriştii să ţină ciocul mic!), atunci să-l naţionalizăm. În orice caz, nu vreau ca banii mei să fie aruncaţi în groapa aia puturoasă. Ce, handbalul nu e bun? Sau oina? Iar dacă vreau să finanţez fotbalul, mă duc pe stadion şi plătesc bilet de intrare. Ştiu pe ce dau banii. Gata, m-am înfuriat! Mai ales că semidocţii ce vorbesc de strategii în fotbal sînt răul cel mai mic pentru contribuabil. Ce te faci însă cu învăţămîntul... să zicem universitar? Acolo sigur se duc o parte din banii mei. Şi nu vreau! Nu vreau să dau bani pe un pretins obiect de interes naţional, care devine încet-încet o adunătură de clanuri de familie! Să plătesc cheltuielile lunare ale numeroaselor familii universitare care s-au oploşit prin centrele mari? Adică înainte de 1989 - exemplu real - un fiu de "universitar" o dă în bară la examenul de admitere la facultatea unde-i tata, dar tata îi găseşte lucrarea şi, cu ajutorul amicilor de-aceeaşi teapă academică, îi măreşte nota odraslei. Domnul Goe intră, iar cineva pică în locul lui. Apoi în facultate Goe ia numai 10, căci e fiul lui tata, încheie cu brio şi devine şi el cadru universitar în facultatea unde în mod normal n-ar fi fost bun nici de student. După 1989 fenomenul a luat o altă formă, întîlnită mai ales în domeniul în care poţi omorî oameni: la Medicină. Loaza nu intră la stat, dar se înscrie la o facultate particulară cu plată (unde adesea predă şi are acţiuni chiar tăticu' sau mămica). În anul următor, graţie rezultatelor excepţionale şi moştenirii genetice, fiul/fiica/nepotul.../pila este transferat semilegal la facultatea de stat. Termină cum laude , desigur, şi adesea rămîne preparator acolo - dacă se poate, la tata sau mama în catedră. O variantă la înscrierea la o facultate particulară e înscrierea la o facultate de peste Prut, de unde se face iarăşi transferul penibil la facultatea de stat din România. Ei bine, spuneţi şi voi: pe asemenea învăţămînt să-mi arunce statul banii din impozite? Pe clanuri şi famiglii? Dacă ar face cineva o listă cu toţi fiii, fiicele, nepoţii, nepoatele, nurorile şi ginerii din universităţile de la noi, aţi vedea că profesorii universitari tind să devină un fel de castă, ce se înlocuieşte doar ereditar, ca o monarhie. Desigur, printre ei se ascund şi destui inşi capabili, dar pe ei nu-i plîng: şi-ar găsi oricînd locuri mai bine plătite. Şi nu vreau să plătesc mediocri academizaţi de tata, care apoi scot pe bandă medici şi profesori şi ingineri mediocri, ca peste ani, din nepricepere, studenţii ăstora să mă trateze aiurea, să facă poduri care-mi cad în cap sau să-mi educe copiii cum dă Dumnezeu. Ar însemna să-mi finanţez propria distrugere. De fapt, cît timp îmi plătesc corect impozitele, exact asta fac. Fiindcă veni vorba de famiglii, acum chiar mi-a sărit ţandăra rău de tot. Mi-am amintit că dau o grămadă de bani şi pentru SRR şi SRTV, adică radioul şi televiziunea de stat. Pentru instituţiile care au răstălmăcit adevărul şi la Revoluţie, şi la mineriada din 13-15 iunie 1990, şi sub Iliescu, şi sub Constantinescu, şi sub Iliescu, şi-s gata s-o facă şi sub Băsescu. Îi plătesc (şi-s plătiţi bine de tot!) ca să mă mintă. Plătesc servitori care le fac servicii altora. De vreo două luni văd la TVR personaje care între 2000-2004 nu apăreau decît din greşeală, în schimb nu mai văd personaje omniprezente acum un an, doi. Văd filme curajoase făcute în 1999 şi ascunse pînă în 2005. E trist şi penibil şi enervant. Iar acum, că s-au schimbat şi şefii SRR şi SRTV, să vedeţi ce-or să răsară cu pîra la noii şefi pupincuriştii de serviciu, care or să declare cît au fost ei de oprimaţi. O să vedem şi-o să auzim dezvăluiri pline de curajul ridicol al celor gata să laude pe oricine ţine lingura lîngă borcanul cu miere. Vorbeam de famiglii. Păi, Radioul şi Televiziunea - la Bucureşti şi în ţară - sînt adevărate oaze de vacanţă pentru diverse clanuri. Părinţi, bunici şi nepoţi se adună la salariul de stat şi freacă media pe banii mei şi-ai altora, ba chiar, făcînd asta - adică nimic -, se simt superiori plebei care-i plăteşte. Risipitorii şi ţîfnoşii parlamentari parcă mă enervează mai puţin. M-am gîndit mai bine şi mi-am dat seama că pentru noi, cetăţenii de rînd, e mult mai bine ca o mare parte din ei să stea şi să doarmă în Casa Poporului, cu nasul pe "Fata de la pagina 5". Altfel, lăsaţi în lume, ar putea provoca mai multe nenorociri. Unii sînt profesori universitari, alţii oameni de fotbal, alţii medici. A, şi mai plătesc şi asigurări de sănătate... de ce, Dumnezeule? Ca să-mi cumpăr singur seringi şi tifon? Ca să plătesc pe medicamentele aduse din străinătate mai mult decît dacă le-aş lua direct de acolo? Că, dacă judecăm comparativ cu ce plătesc europenii, preţurile la medicamentele străine aduse la noi sugerează că românii ar cîştiga, în medie, 2.500-3.000 de euro pe lună. Aici sînt banii dumneavoastră. Şi ai mei. De fapt, nu aici, ci în conturile reprezentanţilor diverselor firme, care sînt tot medici şi tot din banii ăia ai mei se adapă. Ba de multe ori tot ei stabilesc şi listele cu medicamente compensate şi gratuite, tot ei hotărăsc cum să ne tratăm, tot ei ne şi tratează, tot ei educă la facultăţile de Medicină viitorii doctori. Ei sau soţiile, fiii, fiicele, ginerii şi nurorile lor... Şi tot pe banii noştri. Ai mei. Ăia din care, în timp ce oamenii mor pe capete în spitale, se construiesc sedii impozante - şi kitschoase - pentru sediile judeţene ale caselor de asigurări. În ţara asta toată lumea face ce vrea cu banii mei. Ce să mă fac? Singura soluţie la care m-am gîndit e una greu de realizat. Dar mi-ar plăcea. Nu s-ar putea să îmi plătesc impozitele şi asigurările sociale - sau măcar o parte din ele - în altă ţară? Să-mi aleg eu o ţară în care să am încredere că nu o să fiu jumulit pe degeaba ca în România? M-am şi gîndit: aş opta pentru Ungaria. Măcar asigurările de sănătate. Oricum o mulţime de cetăţeni din zonă se duc deja să se trateze la spitalul din Szeged. Aş sta mai liniştit... Desigur, ar mai fi o soluţie. Aia la care visăm cu toţii. Somn uşor, naţiune!