Motzu

Cineva m-a dus la Poezia muzicii tinere, prin 1982. O sală întunecoasă, plină-ochi cu puştani, încărcată pînă la refuz cu libertate, sufocată de muzică şi de sens. Versuri de Whitman, Lennon, chiar şi Păunescu (acel Păunescu, ediţie limitată şi revoltată din tinereţe). Muzica, de la Beatles la Steve Miller Band. Bucăţele de hîrtie trimise Moţului cu cine mai ştie ce naivităţi pe care el le citea cu aerul unui Moise care tocmai a primit Tablele Legii. Cornete de hîrtie înfipte în părul lui creţ, pe care le lăsa acolo, ca semn al frăţiei cu noi, musii de pe nava Libertatea, niciodată lansată la apă… Cel puţin nu atunci, nu în anii ’80 ai adolescenţei mele. Şi totuşi, Pittiş şi alţii ca el au pregătit generaţia decreţeilor pentru contactul cu Libertatea şi Occidentul. Pittiş ne-a arătat unii altora. Ne-a făcut să înţelegem că sîntem împreună şi că ne datoram totuşi ceva. Miezul experienţei de la PMT a explodat într-o altă trăire, în 1989. Nu zic că Pittiş ar fi fost vreun disident sau organizator al vreunei revolte – propunerea lui era mai degrabă să contemplăm sistemul din exterior, cu dispreţ, decît să încercăm să ne luptăm cu el. Pittiş era un evazionist, nu un Che Guevara. Un evadat care se întoarce în puşcărie să tragă şi pe alţii după el. Un zeflemitor, nu un autor de programe. Şi totuşi, Pittiş a fost unul dintre motivele pentru care sistemul, în interior, devenea poros, cu buzunare mari de aer în care trăiau deja, în libertate, viitorii cetăţeni ai unei ţări (să zicem) libere. L-am reîntâlnit mult mai târziu. Asta-i altã poveste.