Este una dintre acele arte inclasificabile.
La prima vedere - simpla si provinciala.
La a doua - imbibata cu regrete, melancolii si fum de taverna.
Abia spre final descoperi ca are rostul unui analgezic. Sau, macar, al unei consolari.
Fado in portugheza inseamna destin.
Si nu e vorba neaparat de o perceptie fatalista asupra existentei ci doar de dorinta cuprinderii tuturor roadelor acesteia.
Nu este vorba de regrete, amintiri de sipet sau nostalgii din roze ofilite ci de o lupta cu tot ceea ce nu poate sa te ofere pe tine tie-ti.
Fado-ul are gust de absint si parfum de toamne coapte. Are indrazneala, si forta, si netemeri. Asprimea unui vin din uitata pivnita si suculenta unei siluete feminine intr-o seara ploioasa, adapostita sub firma unui magazin de bijuterii in care nu cuteaza a patrunde de teama sa nu cedeze tentatiei pana la capat.
Fado-ul este expresia unei mistuitoare dorinte, pofte, iubiri si nerisipiri.
Dar ce nu este fado-ul?
Atata timp cat, inainte de orice, este memorie.
