Parcul Romanescu

Grădina princiară Bibescu, loc de promenadă al protipendadei craiovene, îşi începe povestea la 1842. Din acel an, minunăţia verde a încântat şi cucerit oameni de rând, dar şi personalităţi de seamă. O adevărată podoabă, „o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte“, aşa era descrisă minunata grădină de peniţa unui călător străin ajuns pe aceste meleaguri. Povestea sa împletită cu evenimente de seamă ale istoriei urbei a fascinat şi încântat pe parcursul timpului, aşa cum o face şi astăzi la umbra altui nume - Parcul „Nicolae Romanescu“.
De-am fi măcar pentru câteva ore parte a boierimii sau a celor cu dare de mână care şi-au dus traiul pe aceste meleaguri fascinante, pline de poveste, am urca probabil în trăsura trasă de cai şi am porni la ceas de sărbătoare spre Grădina Bibescu. Intrând în pielea vreunui personaj din acele timpuri, cu siguranţă i-am revedea pe dorobanţii călare care păzeau intrarea grădinii, având pe umeri responsabilitatea păstrării ordinii şi disciplinei. Trăsura noastră ar fi fost cu siguranţă oprită la intrare, alături de celelalte care stau frumos înşirate, având mai într-o parte birje modeste, căci în parc se mergea pe jos.

Poveşti de ieri
În ţinută elegantă, am începe să umblăm agale pe aleile grădinii, la braţ cu Zoe Mandrea, fiica lui Barbu Bălcescu, care a lăsat însemnări importante ce vorbesc despre acest ritual şi de frumuseţea acestor locuri: „Grădina Bibescu, odinioară reşedinţă princiară, era pe vremea aceea sediul cârmuitorului, al prefectului cum se spune azi. Pe vremea aceea, parcul era mult mai mic, atrăgea toată lumea, nefiind alte distracţii sau plimbări, căci chiar grădina Mihai Bravu din centrul oraşului a fost începută mai târziu, tatăl meu, Barbu Bălcescu, fiind primar. În parc erau alei umbroase, drepte, îngrijite, potrivite cu lumea simandicoasă de atunci....Preumblarea în trăsură era un prilej de a mulţumi varietatea şi fudulia părinţilor, desfăşurând luxul copiilor lor, sădind totodată sămânţa rodnică a cochetăriei şi a deosebirii claselor sociale în sufletul lor fraged. După ce ne plimbam deci, fără a ne încălzi câtuşi de puţin, o porneam spre ieşirea parcului, unde se grămădea lumea, iar dorobanţul trufaş striga trăsurile pe rând, după situaţia socială a boierilor. Când venea rândul nostru, ni se făcea loc să trecem şi aşteptam mândre, feciorul strigând cu îngâmfare: «Trăsura domnului Bălcescu!». Oamenii din popor se dădeau la o parte spre a ne lăsa să trecem şi noi păşeam mândre, găsind foarte firesc respectul ce însufleţea mulţimea la auzul numelui tatălui nostru“.
O lăsăm pe această fascinantă doamnă a Craiovei de ieri şi poposim vreme de câteva minute în alte timpuri, care preced episodul povestirii de mai sus, pentru a afla toată povestea locului, aşa cum e ea zugrăvită în pagini ale Craiovei de altădată.

La început a fost...
Istoria parcului de azi a fost scrisă cu ani şi ani în urmă. În 1842, a avut loc transformarea unei părţi din moşia domnească de pe malul Jiului într-o grădină particulară, a familiei Bibescu. A urmat un deceniu de existenţă ca reşedinţă estivală a familiei din care făceau parte domnitorii Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei şi loc deschis promenadelor „pentru toată lumea“. Marele logofăt Ioan (Iancu) Bibescu a solicitat ajutorul unui grădinar neamţ, care să amenajeze grădina, astfel că locul a fost înzestrat cu sere, pavilioane, bănci, animale şi păsări şi cu un chioşc de fier (Chioşcul muzicii), adus tocmai din atelierul de feronerie din Viena „A. Kitschelt’s Erben“, în 1842. Grădina căpăta culoare, astfel că, în anul 1846, un călător străin prin aceste locuri consemna: „O podoabă care se poate numi între cele dintâi este grădina ce se zice grădina lui Bibescu, o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte, în care intrând un străin mai ales într-o duminică sau sărbătoare, când se afla deschisă pentru toată lumea, va fi nu puţin uimit de a vedea un parc în cel mai bun gust englezesc cu un chioşc şi alte foişoare cât se poate de frumoase şi de a auzi muzica militară, care de două ori pe săptămână aduce preumblătorilor din acel parc, între care se vede chiar fruntea oraşului de ambele sexe, cea mai dulce desfătare, mângâind auzul cu cântece ale celor mai plăcuţi compozitori“.
Istoria locului merge mai departe. Aşa cum este ea zugrăvită de Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, vine să întregească imaginea unui loc desprins din rai: „După 1848, lăsată oarecum în părăsire, a fost cumpărată de Magistratul oraşului de la marele logofăt Iancu Bibescu cu preţul de 12.000 de galbeni împărăteşti. În act se menţiona că suprafaţa grădinii era de 259 de pogoane «de moştenire şi de cumpărătoare» şi că odată cu grădina s-au cumpărat şi «zidirile de locuinţă, pavilioanele, florăriile şi alte dependinţe» cu toate mobilele şi dichisurile lor. Scopul cumpărării, după cum menţiona ofisul din 26 martie 1853 al domnitorului Barbu Ştirbei, era de a face într-un oraş aşa de mare o grădină pentru înfrumuseţare după cum se cuvine atât pentru recreaţia publică, cât şi pentru comoditatea ce se înlesneşte oraşului de a se primi acolo persoane de distincţie“.
Şi acele persoane distinse nu au întârziat să apară, astfel că aici avea să fie primit Alexandru Iona Cuza cu prilejul vizitei efectuate în Craiova în vara anului 1859.

O grijă atentă
Alte două etape sunt menţionate în lucrări purtând semnătura lui Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără: jumătatea de secol (1853-1903) în care fosta grădină princiară a servit drept bun public sub numele de Grădina Bibescu, şi un secol (1903-2003) de când arhitectul francez Edouard Redont l-a conturat ca o amenajare peisagistică modernă.
În 1862, grădinarul Conrad De Stirnbergh a fost adus să se îngrijească de întreţinerea grădinii. A înfiinţat pepiniera de duzi cu peste 6.000 de puieţi, cu seminţe aduse din Italia, a tuns sălciile de la heleşteul Chintescu şi a replantat sera cu flori aduse din străinătate. Timp de cinci ani, grădina s-a aflat în grija sa atentă. Primarii care au urmat, Barbu Bălcescu, Gh. Pesicu, au vegheat şi ei la buna îngrijire a locului, iar povestea Zoei Mandrea vine să certifice atenţia deosebită acordată acestei grădini minunate.

Sfârşitul începutului
Anii au trecut, evenimente importante s-au consumat, iar Grădina Bibescu a rămas martor. În timpul Războiului de Independenţă, în acest loc au fost înfiinţate depozite de alimente, furaje şi muniţii. La sfârşitul evenimentelor, în 1878, tot aici a fost întâmpinată oştirea română victorioasă la întoarcerea ei de la sud de Dunăre. Pe aceste locuri, în 1913, s-a ridicat un impunător Monument al Independenţei, distrus în 1948. Pentru toate aceste legături cu anii 1877-1878, parcul a primit numele de Parcul Independenţei.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, grădina Bibescu şi-a pierdut din strălucire, degradarea în care se afla transformând minunăţia de altădată, împreună cu lacul şi bălţile Geanoglu şi Craioviţa, într-un adevărat pericol pentru sănătatea locuitorilor. Descrierea făcută de N.P. Romanescu în 1904, în „Dare de seamă către consiliul comunal al oraşului Craiova“, e grăitoare: „Lacul din marginea parcului, împotmolit şi neîngrijit, primea în el toate scursurile ce veneau din deal de la cazărmi. La o margine a grădinii erau instalate grajdurile primăriei, locuinţa princiară de odinioară era transformată într-un azil de infirmi, iar afară, chiar lângă parc, se afla instalat un cartier întreg populat cu ţigani, cartier compus din bordeie, case în ruină, şandramale învechite şi putrezite de vreme şi intemperii, cartier în care erau încuibate întotdeauna tifosul, bubatul şi alte boli molipsitoare“.
Vremurile care aveau să vină au redat parcului imaginea de odinioară, sub umbra numelui lui Nicolae Romanescu, primarul care a luptat pentru a reda Craiovei grădina minunată de altădată.

(Va urma)