Aplauze

S-a intamplat la concertul de deschidere al festivalului George Enescu. Aplaudacii de profesie (mitinguri, congrese, sedinte, taieri de panglici), beneficiari de invitatii gratuite, care asculta muzica simfonica numai daca e ordin, si-au dat in petec. Este elementar ca intre partile unei pise simfonice sa nu se aplaude. Intreaga piesa este un tot unitar, pauzele sunt create de compozitor pentru schimbarea regisrului sonor, nu pentru aplauze. Pot intelege ca organizatorii si sponzorii sa beneficieze de invitatii, dar nu pot intelege cum, dupa un efort remarcabil de a pune pe picioare un festival, printre cele mai mari din lume, sa-ti dai cu stangul in dreptul si sa-ti bati joc de toata munca ta impartind invitatii la ascultatori de slagare si manele. Daca dupa o improvizatie solistica in jazz, dupa un solo instrumental in rock aplauzele sunt chiar binevenite si primite, asta nu se poate permite in timpul unei piese simfonice, fie ea, concert, simfonie, sonata, suita etc. Iar aplauzele nu numai ca s-au auzit dar au fost furtunoase si nu au putut fi oprite nici de privirea incruntata a vecinului de scaun, nici de privirea lunga a dirijorului si a solistului.
Ei bine, asta s-a intamplat in prima seara. Apoi, pe parcursul festivalului, aplauzele s-au diminuat, chiar au incetat cu desavarsire. Din fericire sala Ateneului Roman, in special la Concertele de la miezul noptii, a avut parte de spectatori avizati si "cuminti".


Dar atunci cand crezi ca totul a fost doar un accident neluat in calcul, grozavia s-a intamplat din nou. Zubin Mehta, probabil cel mai mare dirijor in viata, impreuna cu Israel Philarmonic Orchestra si violonistul de origine rusa Vadim Repin, au privit din nou lung in sala unde aparuse din nou cohorta de aplaudaci.
Ma gandesc cu resemare cati bucuresteni si-ar fi dorit sa fie in sala si ar fi dat multi bani pe un bilet, dar nu au avut norc sa cunoasca vreun organizator. Dar cine sunt acestia?
- Festivalul s-a desfasurat sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei. L-am vazut pe presedinte bucurandu-se in tot felul de ambiante sonore. Ma indoiesc ca pricepe ceva din muzica simfonica.
- Producator: Guvernul Romaniei, adica pusca si cureaua lata.
- Coproducator: Primaria Municipiului Bucuresti. Doctorului cred ca nu-i este necunoscuta o astfel de muzica. Dar ma indoiesc ca printe consilierii municipali mai sunt mai mult de doi care pot asculta Anotimpurile lui Vivaldi.
- In organizarea festivalului a sarit in ajutor si Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului. No comment.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Nu minimalizez contributia acestor organisme la buna desfasurare a festivalului. Dar ii blamez pentru aplaudacii pe care i-au trimis in sala.

Culesul de primavara: Bucurestiul de odinioara vazut de contemporani. (2)

Acum aproape 150 de ani, viaţa mondenă din timpul sezonului estival se muta din marile saloane ale palatelor boiereşti în grădinile şi pe terasele vechiului Bucureşti. În aceste locuri publice, surprinzător de numeroase pentru epoca respectivă, bucureştenii care nu părăsiseră capitala pe timpul vacanţei petreceau, de seara până dimineaţa, cu mâncare, băutură şi dans. O observaţie de natură sociologică, pe care o enunţă cât se poate de fugar şi Constantin Bacalbaşa în „Amintirile” sale, spune că, la terasă ori la grădină, vara, lumea era destul de amestecată, din punctul de vedere al claselor sociale. Eticheta aristocratică nu se mai păstra atât de strict, chiar dacă existau localuri cu specific diferit şi, mai ales, cu diferenţe semnificative de preţuri, aşa cum vom vedea imediat în evocarea lui Bacalbaşa. Căldura, spiritul estival, sentimentul de vacanţă şi dorinţa de distracţie îi făceau pe bucureştenii care nu plecaseră în vilegiatură pe alte meleaguri să lase deoparte mofturile, fasoanele sau snobismul de peste an şi această lipsă de prejudecăţi aduna împreună cele mai diverse categorii de oameni. Cu menţiunea decisivă că, acum un veac şi jumătate, se mânca mai mult decât astăzi, fiindcă amuzamentele erau mai rare şi de aceea mâncatul reprezenta o mare distracţie în sine! Între papion şi ciorbă de burtă - titlul ales nu este deloc întâmplător! Iată de ce: „Pe timpul verilor bucureştene de odinioară, orăşenii mai cu vază aveau de făcut o alegere de-a dreptul filosofică. Ori îşi puneau papionul, căci mai ales despre bărbaţi este vorba, şi se duceau în locuri unde puteau mânca salate străvezii sau crustacee, până li se apleca, răstimp în care aveau drept unică salvare băutul unui vin nobil atât de acru, încât li se strepezeau dinţii, ori se îmbrăcau în cămăşi cu mâneci scurte şi îşi pierdeau orice urmă de nobilime prin grădinile cu tarafuri unde înfulecau câte trei porţii de ciorbă de burtă cu ardei iute, după care îşi stingeau fierbinţeala cu câteva halbe de bere, atât de reci, că erau aburite.” Expresivitatea acestui tablou creionat de Constantin Bacalbaşa spune de zece ori mai mult decât înşiruirea restaurantelor care urmează! „Cel mai elegant, pe vremea aceea, mi s-a părut restaurantul francez Hugues, mai târziu devenit cofetăria şi restaurantul Riegler, pentru că era locul de întâlnire al societăţii simandicoase. Însă boierii cei mai bogaţi plecau din Bucureşti pe timpul verii, aşa că, în vacanţe, unii studenţi ca mine, dacă îşi păstrau o parte din bursă ori mai primeau bani de acasă, îşi îngăduiau una sau două vizite la Hugues, dar nu mai mult. Alături era Grand Hotel Broft, marele concurent al lui Hugues, dar cu o clientelă ceva mai burgheză.”

Culesul de primavara: Bucurestiul de odinioara vazut de contemporani. (1)

"In secolul al XIX-lea, Bucurestii erau inconjurati de podgorii. Acolo unde acum exista cartierele Colentina, Mogosoaia, Tunari, Pantelimon se gaseau intinse podgorii. La sfarsitul lunii septembrie – inceputul lui octombrie incepea culesul strugurilor, proprietarii podgoriilor facand din aceasta o adevarata sarbatoare cunoscuta in traditia romaneasca sub numele de “Carstovul viilor”. “Vierii” organizau culesul sub forma unei petreceri care tinea mai mult de o saptamana, in care acestia vindeau mustul si tulburelul direct de la sursa, precum si diverse feluri de mancare. Teascul si mesele cu pastrama, ciorba de burta si fudulii erau puse spre strada. In partea de vie ce dadea spre oras se ridica un cort de stuf, sustinut de patru stalpi de lemn. Sub acest cort se afla teascul, cu hardaul pus in dreptul “scursoarei”. Langa teasc se gasea un butoi cu tuica proaspata de prune. Se mai aflau si doua mese lungi, incarcate cu diverse bunatati. Se puteau cumpara si consuma pastramuri de batal cu mamaliguta, fudulii de berbec, mititei fierbinti, babicuri si ghiudemuri, tari, uscate si sarate. Sub alt “cort” fierbea, intr-o oala pusa pe pirostrii, ciorba de burta. Mustul curgea continuu si costa 10 bani litrul, iar tulburelul 15 bani. Lucrul asta nu se petrecea numai in jurul Bucurestilor, ci in jurul tuturor oraselor care aveau in vecinatate podgorii. Astfel, la Braila exista mustaria “Turcul si pistolul”, la Buzau era populara mustarie “Ograda lui Firea”, la Ploiesti era “Berbecul” iar la Iasi faimoasa mustarie “Trei sarmale”, asezata pe dealul Buciumului. Mustarii celebre in Bucuresti: Trei lulele, Trei chiftele, Zor de zi In Bucuresti, in aceeasi epoca au functionat mai multe mustarii foarte cunoscute, din care amintim “Trei lulele” in Grozavesti, “Trei chiftele” langa fostul “abator comunal” si faimoasa mustarie si zahana “Zor de zi”, asezata pe locul actualului Teatru National. Incet - incet, viile din jurul Bucurestilor au disparut, dar obiceiul mustariilor a dainuit. Se aduceau struguri din podgorii de renume si se facea must in fata clientului in mustariile capitalei, toate invelite in traditionalul stuf. La inceputul lui octombrie, Bucurestii erau inundati de fumul si mirosul scos de gratarele pline de pastrama si mititei. Traditia a continuat si in perioada comunista, cand mustariile se deschideau de “Ziua recoltei”. Inexplicabil, aceasta traditie bahica si gastronomica a disparut dupa 1989."

Sursa: http://www.vinul.ro/mustariile_romanesti.html

Emotie de primavara

O dimineata ploioasa in Craiova. Ma intorceam spre casa acoperit de imensa mea umbrela. Chiar daca burnita marunt auzeam gugustiucul si simteam parfumul narciselor din curtile caselor cu ziduri mari, de cazemata. La inceput a fost doar senzatie de muzica, dar cu cat ma apropiam mai mult de casa cu fereastra deschisa... (am observat ca doar la casele vechi fereastra se deschid spre exterior) se auzea o pianina ce nu mai vazuse un acordor cam de mult. Ei bine, da: primavara, Craiova, in miros de narcise si acompaniament de gugustiuc se auzea Sonata Lunii pe o strada pustie in acel moment, destul de circulata altfel.
Chair daca as fi fost in Carnegie Hall si in fata unui pian Steinway & sons s-ar fi aflat Arthur Rubinstein, nu cred ca emotia ar fi fost la fel de mare. Am incercat un exercitiu de imaginatie pentru a contura pianistul. N-am reusit. Putea fi un pusti, care dupa tema la matematica trebuia sa suporte un profesor tinar si sfrijit venit datorita ambitiilor unor parinti mult prea ocupati cu cariera. Sau putea fi o venerabila doamna (palaria fiind un accesoriu obligatoriu) intr-o criza de melancolie sau de reumatism.

Oricum, ii multumesc.

Disperarea

"Puterea sustine, 24 din 24, ca opozitia e disperata. Opozitia afirma, sus si tare, ca puterea a ajuns la disperare. Teleuitandu-te la ei, zi si, noapte, nu vezi nici un semn in acest sens: palavragesc energic si se bruiaza sanatos. Ipoteza de lucru: daca nu se mai stie nici ce inseamna disperarea?"

Radu Cosasu - Dilema Veche